Animalele din viata mea

Experienta mea cu animalele tinute in casa a inceput undeva pe la 10 ani, cand am plecat cu tata la piata si m-am indragostit de... nu o sa ghiciti prea usor... un BOBOC DE RATA!!! Nu imi mai aduc aminte ce nume i-am pus, sau cat de mult l-am batut pe tata la cap, de a fost el de acord sa mi-l cumpere, dar stiu ca eram fascinata de ratoiul meu. La fel si sora mea, care pe vremea aia avea vreo 2 ani si jumatate. Faceam baie cu el, mancam cu el, se plimba prin casa dupa noi... dar... a crescut. Nu va imaginati ca viata cu un ratoi in casa era prea usoara. Mama se saturase de strans gainati de pe mocheta iar cand il apuca macaitul iti venea sa iti iei campii. Si uite asa cu sute de explicatii, cum ca noi chinuim ratoiul tinand-ul sechestrat intr-un apartament de 2 camere, ca e mai bine pentru el sa stea undeva afara etc, au reusit ai mei sa ne convinaga sa il ducem la nasii mei la Mogosoaia. Nu mai stiu exact ce s-a intamplat cu el, si sincer nici nu vrea sa aflu:)) (eu inca mai sper ca nu era in cioba aia delicioasa pe care o servisem la masa). Ideea e ca  dupa un timp cand am venit in vizita, ratoiul nu mai era. Sa vezi atunci cate urlete si cata jale.
 Cam asta a fost prima experienta, dar cum inceputul e dificil, lucrurile apoi au continuat mult mai dinamic.

La scurt timp au urmat 2 broscute testoase, care din pacate nu au supravietuit prea mult. Imi aduc aminte ca aveam un vas cu o insulita in mijloc in care le tineam. Intr-un week-end de vara am fost plecati din Bucuresti si cand ne-am intors acasa una din broscute era lipita de plasticul insulitei si murise. Cat am mai plans si dupa ea. Am ingropat-o in fata blocului sub un cais, intr-un borcan de gem si i-am pus si cruce. La scurt timp a murit si cealalta broscuta, cel mai probabil de singuratate. :(

Apoi am trecut la animalute mai serioase: 2 hamsteri. Unu era alb cu negru si celalat maro. Pe unul din ei il invatasem sa se invarta in jurul degetului (sa se dea peste cap) si le faceam tot felul de trasee prin care sa se plimbe, spre marea disperare a alor mei, care se temeau sa nu pierdem animalutele si sa se apuce de ros prin casa. Dar cum hamsterii nu traiesc prea mult dupa vreun an au disparut si ei. 

Urmatorul animal a fost un porcusor de Guineea pe nume Lucky, era maro cu alb si foarte lenes. Se facuse ditamai porcusorul:)). Tot in aceeasi perioada, eu fiind clasa a 8-a, deci pe la vreo 14 ani, am primit de la "primul meu prieten" de Sf. Valentin un pisic negru, pe care tata nu l-a putut niciodata accepta cu adevarat. Va dati seama cat de bine se intelegea si cu Lucky, noroc ca ajunsesera sa se ignore reciproc. 

Eeee... pisicul asta e cam dus cu capul, inca traieste si are o varsta onorabila de 12 anisori. In tineretea lui era forte razbunator, iar eu cam afurisita si aveam o placere sadica  de a il enerva  pana ma alerga prin casa si ma zgaria:)). Apoi de suparare se ducea si facea pipi in patul meu... ma scotea din minti treaba asta. Plus ca mereu aveam mainile pline de rani si urme(astea inca le am). Inca un defect mare a lui a mai fost mania cu marcatul teritoriului pe la toate colturile. Si mirosea ingrozitor:(.

Lucky s-a imbolnavit la un moment dat, imi amintesc ca facuse o infectie severa si din pacate a murit. Dar a ramas pisicul, nici nu mai stiu ce nume a avut la inceput, acum i se zice "Tampitel" si i se potriveste perfect:)).

Negrutu'

In clasa a 10-a ne-am mutat la casa, noi si pisicul normal, pe care atunci  l-am si castrat. Cadou de casa noua am primit un pui de ciobanesc carpatin, care dupa parerea mea e o corcitura de ciobanesc cu labrador negru:)). Numele lui e Negrutu', si e un mic monstrulet de caine. Ieseam cu el in Tineretului si ne dadeam de-a dura pe derdelus prin zapada si ne tragea cu sania. Stiu ca eram ditamai caprita dar mi se parea foarte amuzant la vremea respectiva:)). Negrutu' bine mersi la ai mei in curte si are grija ca nimeni sa nu treaca pe acolo fara sa fie remarcat.

 Sase anii de zile cat am mai stat eu cu ai mei, am adoptat o groaza de pisici din vecini sau de la rude. Iar Tampitel si-a recapatat libertatea si e mare smecher prin cartier.

In anul 3 de facultate eu m-am mutat de la ai mei in vechiul apartament. Si pentru ca pisica unchilui meu, o persana neagra pe numele de Minnie o zbughise pe afara cu un amant din cartier si tocmai daduse naste a 2 puiuti, am decis sa adopt eu pe unul din ei si l-am botezat Rambo. Si bonus am primit-o si pe Minnie cadou, asta ca sa nu ma simt singura. Doar ca de data asta intre mine si Rambo a fost dragoste adevarata. L-am iubit cu tot sufletelul meu, aveam momentele noastre de tandrete, ma simtea cand sunt trista, statea langa mine cand plangeam... si imi e asa de dor de el. A murit anul trecut pe 31 decembrie, pur si simplu asa dintr-o data la doar 4 anisori. Inca il mai vad prin casa si il mai visez :(. Pentru mine Rambo a fost si va ramane ceva cu totul si cu totul special si nu cred vreodata sa ma mai apropii asa de mult de vre-un animalut. Era exact asa cum imi doream, afectos, iubaret, timid. Placam in week-end si ii duceam la mama sa aibe grija de ei si era trist si suparat, si oricat de tarziu ma intorceam din excursie primul lucru pe care il faceam era sa trec sa imi recuperez pisoii.Mi se rupea sufletul sa stau departe de ei.

Dar asa a fost sa fie... si nu il voi uta niciodata!



Paturi suprapuse: Minnie Jos si Rambo sus



Rambo cand eram in sesiune



Minnie cand era micuta



Rambo proaspat absolvent:P

Minnie la TV

Martor la tristul eveniment al lui Rambo, a fost Thomas, un pisic persan alb al unui prieten, pe care l-am gazduit ca musafir vreo 6 luni de zile. El i-a tinut de urat lu' Minnie o perioada dupa moarte pisicului meu.



Thomas la o bere

In continuare Minnie este bine, frumoasa si sanatoasa, iar de sase luni are o noua companie Max, un pisic portocaliu dungat.  

Si aici este o poveste interesanta, pe mama lui Max era sa o omor iarna trecuta. Se bagase la caldura in motorul masinii mele si cand am pornit am prins-o intr-o curea de pe acolo. Si uite asa o vizita la ai mei s-a transformat in haos. Pisica ramasese prinsa si mieuna de ti se rupea sufletul. Jumatate de cartier s-a adunat in jurul masinii ca sa o dezmembram si sa scoatem mata de acolo. Am chemat si veterinarul de la clinica din colt.  Nimeni nu ii dadea prea mari sanse de supravietuire la cat de contorsionata era. Dar pisica a scapat bine mersi doar cu epilare a piciorului din spate. In schimb masina nu a fost chiar atat de norocoasa si a avut nevoie sa fie transportata la service:)). Si asa ai mei s-au mai procopsit cu o pisica, care in luna mai a dat nastere a 4 pui, din care unul e Max.

Decizia de a il adopta pe Max am luat-o pentru ca Minnie era trista si se plictisea foarte tare, eu nu ma consideram inca pregatita afectiv sa ma apropii de el. Acum casa mea s-a transformat intr-un teren de lupta, in care se escaladeaza perdele se darama scaune si se organizeaza vanatoare. Max este un pisic agitat si neasamparat iar Minnie nu usi doreste decat cateva momente de liniste =)). 

Minnie si Max



Max



Despre ei o sa mai revin cu povesti amuzante ca de acum fac parte din viata mea de  zi cu zi.